Cine nu (mai) are batrani, o sa le duca dorul…

Imi este dor sa am bunici…

Pe bunicul din partea tatalui l-am apucat prea putin si din pacate fara rabdarea de a-l cunoaste. Poate boala de care suferea il facea mai „rautacios”, poate mania de a vedea toate lucrurile la locul lor ma facea sa stau departe de povestile lui… Sau nu stiam ca imi va fi dor si imi traiam prin joaca si carti copilaria…

Am si acum in minte jucariile sculptate de el, scaunelul de lemn pe care am stat la masa pana la 6 ani si jumatate, cand oficial am devenit „copil mare”. 🙂

Mai stiu premergatorul de lemn pe care l-a facut pentru fratii mei, gardutul ce delimita gradinita cu flori din din fata casei, mai stiu avionul cu tot cu pilot ce „survola” gradina si via peste care tataia era paznic… Si mai tin minte cum am aflat diferenta dintre coliba si coliva ….. :). Si cum zdrobeam strugurii cu picioarele…

Si cum nu aveam voie sa mancam fructele pana nu se coceau. Ce mare nedreptate ni se parea atunci! Si cum am crezut orbeste ca Maica Domnului din icoana noastra veche ne da biscuiti „popular” daca ne rugam frumos…

Si intr-o zi nu a mai fost. Aveam aproape 6 ani si jumatate, eram atat de emotionata ca urma sa incep clasa I incat am trecut foarte usor peste.

Bunicii materni locuiau mai departe de noi si ne vedeam rar. Mi se parea „fancy” sa am bunicii in alta localitate si daca stateam la ei mai mult de o zi era ca si cum petrecusem o intrega vacanta acolo… Eram preferata lui tataia pentru ca eram „desteapta”. Si pentru ca meritam, cum zicea tataia, am avut in prima zi de scoala ceas. Si nu electronic. :). Si cerneala verde…o nebunie, nu alta! Nu aveam cand sa o folosesc, dar o aveam de la tataia si eram tare mandra de asta.

Am fost la cules de visine la livada din Cataloi. Nicicand nu m-am simtit mai responsabila si mai mandra ca sunt nepoata lor! Dar sa ma fi vazut cand ma prezenta tataia drept: „Nepoata mea. E desteapta foc! Stie sa citeasca, spune poezii. O sa ajunga om mare!”- nu stiu daca imi ajungea randul de piele pe care il aveam.

La mamaia si tataia am mancat cea mai buna ciorba, cel mai bun ostropel de porumbei( da’, stiu…) si CEA MAI BUNA PRAJITURA CU BULION!!!! Cat de firesti erau atunci lucrurile!

De la mamaia si tataia stiu franturi de colinde vechi. Tin minte si acum vocile lor grave si dumnezeiesti cantand colindele ce mi se pareau rupte dintr-o alta lume…

Imi aduc aminte si de sacrificiile facute de ei, sacrificii pe care nu le-am inteles decat tarziu, dupa ce nu au mai fost.

La tara sau la oras, bunicii sunt legatura pe care o avem cu trecutul nostru; cu „ajutorul” lor copilaria trece altfel si face mai lina trecerea spre viata de om mare…

Mi-e dor.