Amintiri de cand o sa fiu mare.

Mi-au fugit gandurile prin capul asta frumos in timp ce imi curatam ghetele de noroi. Ca de la noroiul ala mi-am dat seama cat de norocoasa sunt.

Pentru ca sunt, pentru ca mi-e, pentru ca am, pentru ca nu degeaba.

Multumesc pentru dragoste, pentru sprijin, pentru ca esti desi nu mai esti de multa vreme. Pentru ca m-ai enervat cand te-am enervat din cauza ca ma enervai. Pentru ca frumosul se descopera cel mai bine atunci cand crezi ca nu mai ai nimic si iti dai seama de fapt ca asa ai totul. Pentru ca in fiecare zi ma asteapta acasa niste ochi mari si un zambet pentru care as vrea sa pot opri timpul. Pentru ca o sa trebuiasca sa aflu cat aluminiu se foloseste la un avion si pentru ca la un moment dat o sa apara in viata mea un catel.

Si pentru ca eu miros frumos si stiu sa adaug mirodeniile potrivite intr-o mancare si pentru ca am citit cand eram mica si acum stiu cuvinte ciudate si pentru ca am un nas potrivit si daca te uiti mai bine e chiar un nas foarte frumos.

Multumesc.

Amintiri din viitor

Anunțuri

Articol fara titlu

E ca si cum mi-e dor de mine. Fara sa stiu cum eram, dar cu  certitudinea ca nu sunt cum as vrea sa fiu.
Ca atunci cand  stii ca poti mai mult, dar incepi sa faci asta de luni. Ca acum cand vreau sa slabesc, dar nu rezist tentatiei de a lua  “doar o bucatica”. Si tot ca acum cand imi propun ca de azi sa imi acord timp doar MIE, fara sa ma simt vinovata pentru asta. 
Mi-e dor sa citesc o carte buna, indiferent de recenzii. Sa vad  o comedie care sa ma lase cu febra musculara si care sa ma faca sa dau replay de muuuulte ori. Sa ma apuce din senin rasul in autobuz si sa nu pot explica tovarasilor de drum de ce.
Sa fiu “ ‘a mai a dracu’ femeie”. Sa ma deranjeze la culme firele de par alb si faptul ca toate produsele de make up au expirat intacte.
Pana se va intampla asta, ma declar fericita pentru ce se intampla acum in viata mea: am un copil minunat cu litere mari. Iubesc tot cu litere mari. Am parinti grozavi si “actualizati”. Am frati, cumnate si nepoti de toata cinstea. Am colegi de nota maxima, carora  le multumesc ca imi inunda biroul. Am prieteni putini da’ siguri. Am multe cunostinte ce risca la modul placut sa se transforme in prieteni.
Am o tona de defecte( tona este o unitate de masura draguta, ce se masoara cu lingurita. De argint cu insertii – asa, ca mi se potriveste) pe care mi le recunosc eu mie si altora. Si mi le si asum, dar de multe ori doar in gand, cu speranta unei corectii zdravene si a unei mustrari  personale.
In schimb am inceput iar  sa ma iubesc, defecta asa cum sunt. Dar constienta de descoperirile pe care le fac privindu-ma gresind, de trairile avute cand minunatul copil cu litere mari se uita in ochii mei cu ochii ei aproape verzi, de niste treburi ce nu pot fi date pe post. Stiu, am mai facut-o , dar nici iubirea asta nu e statornica. O fi de vina maturitatea? Or fi de vina descoperirile? Vreo prajitura din senin si-o sticla de apa? Durerea de spate? Vocea lui?
Si ma visez in casa cu perdele de in la fereastra imensei bucatarii colorate, certand cainele labrador ce se nu se impaca  deloc cu canapeaua, asteptandu-mi artistii cu bucate-alese.
Imi este dor sa fiu cum as vrea sa fiu.
 
As manca o portocala.

Din cauza de fotografie

Va poftesc sa aruncati un ochi( pe care sa il luati inapoi, evident, dupa ce vi-l veti fi delectat cu fotografii) pe blogul ce urmeaza. E facut cu pasiune pentru frumos, pentru detalii, pentru  # fotografie.
Sa ii uram bun venit si succes fara numar! 🙂 Este vorba de: http://orangephotos.ro/blog/. Si de ar fi numai vorba… va las sa va delectati.

 

 

Frigul e doar un cuvant pe care il folosim pentru a descrie absenta caldurii

fotografie

„Ori inveti sa accepti spinii ori nu mai accepti trandafirii.”

 

Intr-o sala de clasa a unui colegiu, un profesor tine cursul de filosofie.

– Sa va explic care e conflictul intre stiinta si religie.
Profesorul ateu face o pauza si apoi ii cere unuia dintre noii sai studenti sa se ridice in picioare.
– Esti crestin, nu-i asa, fiule?
– Da, dle, spune studentul.
– Deci crezi in Dumnezeu?
– Cu siguranta.
– Dumnezeu e bun?
– Desigur, Dumnezeu e bun.
– E Dumnezeu atotputernic? Poate El sa faca orice?
– Tu esti bun sau rau?
– Biblia spune ca sunt rau.
Profesorul zambeste cunoscator. Aha! Biblia! Se gandeste putin.
– Uite o problema pt tine. Sa zicem ca exista aici o persoana bolnava si tu o poti vindeca. Poti face asta. Ai vrea sa il ajuti? Ai incerca?
– Da, dle. As incerca.
– Deci esti bun.
– N-as spune asta.
– Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea sa ajuti o persoana bolnava daca ai putea.
– Majoritatea am vrea daca am putea. Dar Dumnezeu, nu…
Studentul nu raspunde, asa ca profesorul continua.
– El nu ajuta, nu-i asa? Fratele meu era crestin si a murit de cancer, chiar daca se ruga lui Iisus sa-l vindece. Cum de Iisus e bun? Poti raspunde la asta?
Studentul tace.
– Nu poti raspunde, nu-i asa? El ia o inghititura de apa din paharul de pe catedra ca sa-i dea timp studentului sa se relaxeze.
– Hai sa o luam de la capat, tinere. Dumnezeu e bun?
– Pai…, da, spune studentul.
– Satana e bun?
Studentul nu ezita la aceasta intrebare: “- Nu”.
– De unde vine Satana?
– Studentul ezita.
– De la Dumnezeu.
– Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i asa? Zi-mi, fiule, exista rau pe lume?
– Da, dle.
– Raul e peste tot, nu-i asa? Si Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?
– Deci cine a creat raul? Profesorul continua. Daca Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat si raul. Din moment ce raul exista si conform principiului ca ceea ce facem defineste ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rau.
Din nou, studentul nu raspunde.
– Exista pe lume boli? Imoralitate? Ura? Uratenie? Toate aceste lucruri groaznice, exista?
Studentul se foieste jenat.
– Deci cine le-a creat?
Studentul iarasi nu raspunde, asa ca profesorul repeta intrebarea.
– Cine le-a creat?
Niciun raspuns. Deodata, profesorul incepe sa se plimbe in fata clasei. Studentii sunt uimiti.
– Spune-mi, continua el adresandu-se altui student, crezi in Iisus Cristos, fiule?
Vocea studentului il tradeaza, e nervos.
– Da, dle profesor, cred.
Batranul se opreste din marsaluit.
– Stiinta spune ca ai 5 simturi pe care le folosesti pt a identifica si observa lumea din jurul tau. L-ai vazut vreodata pe Iisus?
– Nu, dle. Nu L-am vazut.
– Atunci spune-ne daca l-ai auzit vreodata pe Iisus al tau?
– Nu, dle, nu l-am auzit.
– L-ai simtit vreodata pe Iisus al tau, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodata o experienta senzoriala a lui Iisus sau a lui Dumnezeu?
– Nu, dle, ma tem ca nu.
– Si totusi crezi in el?
– Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, stiinta spune ca Dumnezeul tau nu exista. Ce spui de asta, fiule?
– Nimic, raspunde studentul. Eu am doar credinta mea.
– Da, credinta, repeta profesorul. Asta e problema pe care stiinta o are cu Dumnezeu. Nu exista nicio dovada, ci doar credinta.
Studentul ramane tacut pt o clipa, inainte de a pune si el o intrebare.
– Dle profesor, exista caldura?
– Si exista frig?
– Da, fiule, exista si frig.
– Nu, dle, nu exista.
Profesorul isi intoarce fata catre student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tacuta.
Studentul incepe sa explice.
– Poate exista multa caldura, mai multa caldura, super-caldura, mega-caldura, caldura nelimitata, caldurica sau deloc caldura, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge pana la 458 de grade sub zero, ceea ce nu inseamna caldura, dar nu putem merge mai departe. Nu exista frig – daca ar exista, am avea temperatura mai scazuta decat minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat daca are sau transmite energie, si caldura e cea care face ca un corp au material sa aiba sau sa transmita energie. Zero absolut (-458 F) inseamna absenta totala a caldurii. Vedeti, dle, frigul e doar un cuvant pe care il folosim pentru a descrie absenta caldurii. Nu putem masura frigul. Caldura poate fi masurata in unitati termice, deoarece caldura este energie. Frigul nu e opusul caldurii, dle, ci doar absenta ei.

Clasa e invaluita in tacere. Undeva cade un stilou si suna ca o lovitura de ciocan.

– Dar intunericul, profesore? Exista intunericul?
– Da, raspunde profesorul fara ezitare. Ce e noaptea daca nu intuneric?
– Din nou raspuns gresit, dle. Intunericul nu e ceva; este absenta a ceva. Poate exista lumina scazuta, lumina normala, lumina stralucitoare, lumina intermitenta, dar daca nu exista lumina constanta atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numeste intuneric, nu-i asa? Acesta este sensul pe care il atribuim acestui cuvant. In realitate, intunericul nu exista. Daca ar exista, am putea face ca intunericul sa fie si mai intunecat, nu-i asa?
Profesorul incepe sa-i zambeasca studentului din fata sa.
– Acesta va fi un semestru bun.
– Ce vrei sa demonstrezi, tinere?
– Da, dle profesor. Vreau sa spun ca premisele dvs filosofice sunt gresite de la bun inceput si de aceea concluzia TREBUIE sa fie si ea gresita.
De data asta, profesorul nu-si poate ascunde surpriza.
– Gresite?
– Poti explica in ce fel?
– Lucrati cu premisa dualitatii, explica studentul… Sustineti ca exista viata si apoi ca exista moarte; un Dumnezeu bun si un Dumnezeu rau. Considerati conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem masura. Dle, stiinta nu poate explica nici macar ce este acela un gand. Foloseste electricitatea si magnetismul, dar NIMENI nu a vazut sau nu a inteles pe deplin vreuna din acestea doua. Sa consideri ca moartea e opusul vietii inseamna sa ignori ca moartea nu exista ca lucru substantial. Moartea nu e opusul vietii, ci doar absenta ei. Acum spuneti-mi, dle profesor, le predati studentilor teoria ca ei au evoluat din maimuta?
– Daca te referi la procesul evolutiei naturale, tinere, da, evident ca da.
– Ati observat vreodata evolutia cu propriii ochi, dle?
Profesorul incepe sa dea din cap, inca zambind, cand isi da seama incotro se indreapta argumentul. – Un semestru foarte bun, intr-adevar.
– Din moment ce nimeni nu a observat procesul evolutiei in desfasurare si nimeni nu poate demonstra ca el are loc, dvs. nu predate studentilor ceea ce credeti, nu? Acum ce sunteti, om de stiinta sau predicator?
Clasa murmura. Studentul tace pana cand emotia se mai stinge.
– Ca sa continuam demonstratia pe care o faceati adineori celuilalt student, permiteti-mi sa va dau un exemplu, ca sa intelegeti la ce ma refer. Studentul se uita in jurul sau, in clasa. E vreunul dintre voi care a vazut vreodata creierul profesorului? Clasa izbucneste in ras. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simtit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare sa fi facut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile si conform protocolului demonstrabil, stiinta spune – cu tot respectul, dle – ca nu aveti creier. Daca stiinta spune ca nu aveti creier, cum sa avem incredere in cursurile dvs, dle?
Acum clasa e cufundata in tacere. Profesorul se holbeaza la student, cu o fata impenetrabila. In fine, dupa un interval ce pare o vesnicie, batranul raspunde.
– Presupun ca va trebui sa crezi, pur si simplu….

Deci, acceptati ca exista credinta si, de fapt, credinta exista impreuna cu viata, continua studentul. Acum, dle, exista raul?
Acum nesigur, profesorul raspunde: – Sigur ca exista. Il vedem zilnic. Raul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului fata de om. Se vede in nenumaratele crime si violente care se petrec peste tot in lume. Aceste manifestari nu sunt nimic altceva decat raul.

La asta, studentul a replicat:
– Raul nu exista, dle, sau cel putin nu exista in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E ca si intunericul si frigul, un cuvant creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat raul. Raul este ceea ce se intampla cand din inima omului lipseste dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare cand nu exista caldura sau ca intunericul care apare cand nu exista lumina.

Profesorul s-a asezat.

PS:
Studentul era Albert Einstein.
Albert Einstein a scris o carte intitulata “Dumnezeu vs. stiinta” in 1921….

„Vor putea taia toate florile, însa nu vor putea opri primavara.”

Iubesc mainile lui pe trupul meu. Iubesc sincer vocea lui sincera. Iubesc sa il stiu prins la colt ca pe un copil ce a furat gem din camara. Iubesc sa il aud razand. Iubesc sa il stiu gandindu-se la mine atunci cand pe strada vede o femeie frumoasa si mareste pasii sa ajunga la mine. Ii iubesc ochii ce ma privesc setosi si avizi. Iubesc felul in care ma saruta degeaba. Iubesc sa fiu iubita si iubesc sa iubesc…

Nu, nu va citesc gandurile. Inca nu am puterea asta. Inca. Mai visez eu cate ceva, dar nu la nivel inalt. :). Asa-i ca va regasiti?

Ce vreau eu sa spun e ca iubirea asta nu e chiar relativa cand subiectul esti tu. Si nici obiectiva cand ii asculti pe altii vorbind despre ea, pentru ca in fiecare din scene ne regasim, de fiecare data parca este vorba de noi… Poti alege sa iubesti si sa fii iubit. Poti face o proiectie a  felului in care iti doresti sa fii iubit riscand sa fii dezamagit. Imaginatia si realitatea nu se pupa decat daca in povestea asta esti doar tu. Decat tu, ca sa fiu si mai bine inteleasa.

Nu sunt tocmai eu omul potrivit sa vorbesc despre asta, daramite sa mai si scriu, dar asa ce mi se invalmasesc gandurile si gandirile in capul asta frumos! Si dup-aia ma razgandesc, ca am voie, si imi spun ca om mai iubitor ca mine nu am cunoscut( mi se pare, ce-i drept, grea comparatia cu mine insami). Si daca tot ma razgandesc imi aduc aminte ca am iubit de cand ma stiu. Mai intai sa citesc. Orice. Dup-aia sa scriu. Tampenii, evident, unor straini ce simteau aceeasi nevoie de a trece pe hartie ganduri pe care nu ar fi avut curajul sa le rosteasca. Mai dup-aia( am voie sa scriu cum vreau eu :)), in liceu, mi s-a intamplat sa traiesc o dragoste teribilista cu un necunoscut. Dragoste consumata prin intermediul unor biletele nevinovate, ascunse strategic, cu mesaje criptate, prin colturi de banci…Doamne, cu cata ardoare citeam poezii, cat de firesc mi se parea atunci sa raspund pe tema, cu cata infrigurare asteptam sa vina a doua zi…Am lasat frau imaginatiei si mi-am imaginat, eu zana zanelor, ca tanarul cavaler ce ma fericea zi de zi cu poezii si flori( ba chiar am primit si un martisor din pietre semipretioase,  o avere la vremea aia,  gasit cu multe indicii) era altfel decat… era. Si pentru ca nu au mai existat versuri, am lasat bilet cu „hai sa ne vedem”. Si gata. Eu am ramas „floarea lui albastra” si el… nu mai tin minte. (Bine, ii stiu numele, ne-am regasit acu’ ceva ani, mai maturi si mai „cibernetici”, dar nu despre asta e vorbirea). Chiar si atunci am realizat ca daca vrei sa traiesti un vis, cel mai bine e sa nu te trezesti. Mai apoi, trecut-au anii. S-au mai intamplat iubiri in capul meu( la fel de frumos si atunci) dar maturitatea isi facea simtita, cumva, prezenta. In orice caz, cert este ca frumoasa poveste din cap niciodata nu a avut sanse de izbanda in fata realitatii. Ba negativista( am ramas si acum cu ceva, dar asta va face obiectul si subiectul altei frumoase scrieri), ba extrem de realista, ba je m’en fou-sista, cert este ca dupa ce ieseam din lumea mea realizam ca ce vreau io cu ce vrea omu” nu are la mijloc semnul egal.

Acestea fiind spuse, reamintesc: am invatat sa iubesc ce vad, ce ating, ce miros, ce simt…ce ma iubeste…

Dintotdeauna iubesc soarele. Ca un paradox, il iubesc in toate stadiile. Si nu ma supar pe el ca rasare ca sa apuna. Nu. Mai intai pentru ca am aflat ca face mai mult de-atat si apoi pentru ca il stiu. Si mi-am dat seama ca a fost alegerea mea, stiind deja la ce sa ma astept. Iubesc stelele( cu precadere cand sunt acasa la mama si le pot observa in toata splendoarea). Nu vin cu nimic nou, dar le stiu acolo. Stiu la ce sa ma astept. Imi place la nebunie luna. Nu pot sa va povestesc visele mele, vreau sa ma considerati in continuare un om normal. :). Ador sa o privesc. Mereu aceeasi, o gasesc mereu diferita si imi place asta. O iubesc pentru ca o stiu( cu siguranta va parea ciudat ce am sa zic, dar in unele zile cred ca rasare doar pentru mine. 🙂 )

In ultima vreme, aud vorbindu-se in jurul meu( nu e un jur mare, garantez) de oameni singuri. Singuri ca pereche. Oameni frumosi, inteligenti. Singuri. Oameni ce cu siguranta au mult de daruit. Cautand sa imi dau o explicatie, am concluzionat ca deziluzia hraneste singuratatea. Ca ajungi sa o privesti ca pe o stare de fapt, normala si perfect plauzibila in ziua de azi. Ca ti se ia sa relationezi, punand inainte gandul „toti/ toate sunt la fel”. Ca preferi un ceai in compania cuiva cunoscut, avand cumva acelasi subiect de discutie, in defavoarea unui strain. Ca etichetezi din start doar pentru ca domnul cu pricina taman atunci si-a gasit sa se scarpine in nas sau pentru ca domnisoara a ras prea tare la gluma prietenei ei, cautand sa iti capteze atentia…Am ajuns sa credem ca a fi dezinvolt e totuna cu mitocania si tupeul, ca un ras sanatos intr-un loc public nu e decat un truc, ca jucatului unui sotron imaginar in Mall e o chestie de prost- gust… Ne repezim sa ne formam o parere dinainte de a lasa chimia sa isi faca de cap. Credem noi ca e mai buna fizica. Ne temem sa iubim pentru a nu fi judecati de anturaj. Nici macar nu ne mai acordam dreptul de a ne indragosti doar pentru ca cercului de prieteni i s-a parut hilar ca omu’ cu pricina dragostei a iesit de la cumparaturi muscand dintr-o paine calda.

Ne refuzam sentimente, trairi doar pentru ca nu se potrivesc cercului. Patrat. Pacat. In timp ce ne doar imaginam cum ar fi sa, strangand in brate o jucarie de plus sau incercand sa adormim cu o carte siropoasa, sau mai grav, o carte despre „cum sa ai succes in viata”, in cealalta parte a orasului, ” cineva”-ul  si-a acordat o sansa…

Cred ca la un moment dat, oamenii fericiti se vor simti stingheri si vor refuza sa iasa din casa. Vor fi coplesiti numeric de cei nefericiti.

E drept, fericirea vine si din lucruri marunte si aud pe multi spunand ca nu e nevoie de un al doilea sa fii fericit. Dar cat de multe pot fi, atat de marunte fiind, incat sa acopere necesarul asta urias? Cu siguranta dragostea oferita unui catel sau unei mate poate fi aceeasi cu cea oferita unui om. Nu este comparabila, (nu ma arunc in Darwinism ca nu am suficienta informatie) dar originea…

Din varii motive, cunosc oameni ce nu au copii. Considera ca nu au nimic si in acelasi timp sunt fericiti ca ” macar” se au unul pe altul. Mai cunosc oameni ce au totul( casa, masina, bani) si ar da timpul inapoi pentru a acorda timpul necesar cunoasterii omului de langa ei. Nimeni nu vrea de fapt sa fie singur. Cu siguranta lista exemplelor o are fiecare dintre voi…

„Petrece un timp singur”. De acord, daca imi promiti ca apoi vei recunoaste ca singuratatea e buna doar un timp. „iubeste-te pe tine insuti”. Corect. Ca sa poti iubi cu adevarat pe altcineva, trebuie ca mai intai sa te cunosti si sa te iubesti pe tine. Iubirea e acceptarea sinelui si a celui de langa tine. Iubirea e multa si creste intr-un copac cu multe crengi ce se regenereaza. Chiar asa: Oamenii care rup crengile pomilor vor de fapt o doza de dragoste?

Iubesc sa ii simt mainile alergand nebune pe coapsele mele… Iubesc sa ii simt rasuflarea fierbinte… Si eu.

Si restul e numai Chopin si tacere…

P.S.: Din intamplari adevarate. Consider etichetele un „tatuaj” greu de sters. Consider singuratatea o boala urata, intunecata si perfida. Dupa micile „iesiri”, ne intoarcem acasa singuri intr-un pat prea mare. Si gol.

Ninge iar, ninge iar. Dragi gazetari(te), va spun un secret: asa e iarna.

Imagine

Asa, si?

Pai mai dragilor, conform calendarului( chestia aia imprimata de o atarnam pe pereti sau o tinem pe birou doar pt ca am primit-o cadou de Craciun de la vreo companie) este luna ianuarie, care vine dupa decembrie si este urmata de luna februarie.

Pe bune, te uita cum ninge-n ianuarie. Marele alb e natural, e conform si unde mai pui ca daca nu e deloc nu face bine la Pamant. A, ce e Pamantul? O alta chestie frumoasa si albastra care sta bine atarnata in minunatia asta de Univers.Ok, iti spun si ce e Universul. E o cu totul si cu totul alta chestie.

Universul meu e reprezentat de copilul minunat, oamenii iubiti si dragi din jur, jobul meu si cei cu care interactionez zilnic. Ei bine, el este parte importanta din ce nu se vede noaptea pe cer. Offf. Cerul e treaba aia cu multe stele si cu soare. Vara, pe zi. Ca noaptea e luna. Deci Universul e resedinta principala a tot ce misca. Nu ne-a intrebat nimeni daca vrem sa locuim aici, ne-am intamplat si gata. Ca sa se invarta, draguta noastra planeta are nevoie de echilibru, asa ca hai sa nu ne mai prefacem atat de mirati de zapada. Se poate?

Deci ninge pentru ca trebuie sa ninga si in acelasi timp sa nu ne mire. E trist ca sunt oameni sinistrati, e trist ca s-a ramas pe drumuri, dar se intampla in fiecare an,  un fel de copy- paste.

Sa va dau exemple cu viata grea din Africa? Cu greutatile cu care se confrunta zilnic cei din India? Nu cred ca va impresioneaza.

Sa ne calmam. Va trece. Si sa te tii ca vor incepe ploile. Si vor incepe lamentarile vesnice si eterne: mai bine ningea, mai bine era vara, mai bine eram in alta tara… Dragilor si dragelor, ne este masurata viata-n ani. Impartiti in anotimpuri. Patru. Fiecare cu mama lui. Rostul iernii e zapada. Din belsug, pufoasa si pe campii. Cica zapada e frumoasa, dar la munte. Ei bine, se pare ca (inca ) nu poate fi dirijata. Pe vremea cand s-a construit Pamantul nu erau blocuri si sosele, iar de nins ningea la fel. Poate mai mult. Eh, dl Constructor si-a pastrat aproximativ aceleasi planuri si da zapada peste tot. Ca tot el ne-a dat dup-aia lopeti si tractoare cu remorca. Nu mai bine apreciem ce avem? Cu siguranta sinceritatea apartine in acest anotimp copiilor. Nu am vazut pe niciunul care sa se planga, zau. Aseara minunatul meu copil a venit in casa  dupa 2 ore cu hainele inghetate la propriu si sa dea naiba daca s-a vaitat o secunda. Eu am inghetat dupa 40 de minute pentru ca am constientizat doar zapada, nu si bucuria adusa de ea…

Nu ma declar fan al iernii, dar privesc zapada  ca pe un musthave al sezonului. Ce as cam vrea eu sa reliefez e ca daca avem zapada avem belsug, daca avem belsug avem di tati, daca avem di tati poate inchidem televizorul.

Inchei cu un voios ” hai ca se poate”, pe fundal cu versuri:

„Dar ninsoarea inceteaza norii fug doritul soare
Straluceste si dizmiarda oceanul de ninsoare
Iat-o sanie usoara care trece printre vai…
In vazduh voios rasuna, clinchete de zurgalai…”

Sa ne fereasca Dumnezeu de urgii adevarate!

Despre nimicuri. Click, clack, zbang, pleosc. Pentru ca hodoronc tronc.

 Am avut zilele trecute un chef nebun de scris. Si pentru ca era nebun, nu i-am dat crezare. Acum simt doar ca vreau sa scriu si uite ca nu am inspiratie. As putea sa scriu despre zapada lichida ce-a curs zilele astea peste frumosul meu oras. Sau despre ce peste minunat am mancat azi. Sau cum am avut un weekend fabulos si am fost sunata „doar asa” de un prieten drag. 

 Mda. Se pare ca am mai multe idei. O sa incep cu ce ma sacaie si anume infiintarea de pagini gen” respect Paul Walker”. Frumos, de admirat ca vrem sa il respectam pe omul asta de care eu, in ignoranta mea nu am auzit niciodata pana la momentul cu pricina, dar oameni buni, cu ce il mai ajutam? Am primit invitatii pe FB in care eram invitata sa apreciez astfel de pagini. Nu sunt nici pe departe nesimtita sau lipsita de sentiment in ceea ce priveste soarta semenilor. Ba chiar in viata de zi cu zi mi se reproseaza ca ma implic prea mult in viata celor din jur. Dar sa stam drept si sa judecam la fel. Cu ce il mai ajut eu pe omul asta dand like la o pagina facuta de Ghita din Dumbraveni?( nume si localitate alese la intamplare, nu il cunosc pe domnul cu pricina. Alta ar fi fost directia acestui post). Cred ca e la fel ca si fotografia aia cu copilul ce se naste o  data la cateva zile, mama lui moare tot de atatea ori  si este urgenta nevoie de sange b3 cu rhnegativ. La care poza e atasat un numar de telefon si o impetuoasa rugaminte de a da share pentru a arata ca iti pasa.

Trezirea, oameni buni. Copilul cu pricina e probabil un nene gras care sta in fata Pc-lui sau a mai stiu eu carui gadget si urmareste cu nesat numarul de vizualizari si share-uri ce aduce cu sine niste bani. Suntem un neam de oameni milosi, ospitalieri, intru toate saritori si atenti cu nevoile celui din jur. Pai da. Deci mie imi trebuie o casa. Mica, poa’ sa fie si apartament, cu doua dormitoare, un living, o bucatarie uriasa si un cont cu autofinantare. Deci daca va pasa, va dau si numarul meu de telefon si numerele de cont de la toate bancile ce ma asteapta luna de luna. Si va rog din suflet sa imi ajutati iubitul sa isi cumpere cu banii vostri tot ce isi doreste pentru a-si realiza visul! Va dau si numarul lui de telefon. Va rog sa nu fiti insensibili si sa dati like si share la aceasta postare. 

 Acu’ pe bune. Nevoile noastre sunt altele. Sa fim cine vrem noi sa fim in viata de zi cu zi, sa ne „consumam” frumos, sa iubim pe cine vrem si putem sa iubim, sa fim atenti la spiritualitate. Sa stim sa „savuram” un fulg de nea, un cer instelat, un apus de soare… Am fost zilele trecute la o lectie despre fericire. Mi s-a dat o coala de hartie pe care erau trecute 5 simturi (auz, vaz, tactil, gust, miros) in dreptul carora am fost rugata sa trec ce trezeste in mine starea de fericire. A fost interesant. M-am dat seama ca ma bucur mereu la fel sa aud vocea copilului meu cand ajunge acasa de la scoala si ma suna sa imi spuna asta. Ca nimic nu ma bucura mai mult decat sa ii vad pe cei ce ii iubesc( adaugam copilului personajul drag al vietii mele si  familia). Ca ma emotionez pana la lacrimi cand vad batrani ce se privesc cu dragoste. Chiar, ati fost vreodata atenti la ei? Ca ador sa vad familii de catei. Da, exista familii de catei! Ca nu ma satur niciodata sa vad cerul de acasa de la mama. Ca nimic nu se compara cu pielea iubitului meu. Ca nimic nu se compara cu gustul dulce-sarat. Si ca nimic, dar nimic nu se compara cu senzatia lasata de adulmecarea unui parfum de multa vreme  uitat… Ati bagat vreodata de seama cum fosnesc frunzele? 

Cu siguranta ati simtit, auzit, mirosit… Le-ati dat importanta?

Nu stiu cum am ajuns de la una la alta… Cert este ca prea usor dam crezare lucrurilor false care inspira la mila. Putem face mai mult, meritam mai mult, avem nevoie de mult. Gasisem pe un blog o referire la un „cimitir online” unde contra unei sume modice puteai avea parte atat tu( dupa ce vei fi trecut in lumea celor din drepti, dar nu mai inainte de a-ti fi facut un cont la ei) cat si cei dragi tie de pomeniri, slujbe, ba chiar si flori online. Nu stiu detalii, dar cu siguranta s-au gasit multi care sa creada. E in regula, suntem multi, avem voie.

 Am inceput cu ideea asta si ma opresc la ea. Pana la urma important este pe ce dam click. Va rog sa nu uitati de nevoile mele materiale. Nu fiti insensibili. Aratati ca va pasa.

Cateodata e prea tarziu ca sa fie devreme. Pentru ca dragostea e ca o pereche de pantofi.

Nu fac un review al anului ce a trecut, pentru ca importanta lui este data doar de catre mine si oamenii din viata mea reala. Nici o trecere in revista- la ora asta as sti sa punctez doar lucruri negative, ca un bad habbit. Doar atat: ca multor oameni de pe aceasta minunata planeta, mi s-au intamplat multe. Sau un singur lucru: un mix de evenimente si trairi ce se presupune ca au ajutat la imbunatatirea eu-lui meu. Zic se presupune pentru ca nu pot fi atat de obiectiva incat sa declar ca s-a schimbat ceva pe la primarie, pe la prefectura, ori pe la mansarda… 🙂

Cert este ca vreau sa scriu despre iubire. A dracului tema, dom’le!

Stiu personaje ce si-au luat-o rau dpdv sentimental. Mai cunosc si altele( altele ele personajele, de sex incert pentru voi, pt a pastra cetoasa aura a misterului si pentru a nu fi acuzata ca arat cu degetul. Pentru ca nu se cade, pentru ca nu e frumos si pentru ca fetele de la tara sunt educate), care dupa ce si-au luat-o rau au descoperit ca ce era al lor era pus bine deoparte si uite asa anul asta va fi un an abundent in evenimente fericite.  Si mai stiu si altele. Dar nu mai zic. Cert e ca imi vor trebui rochii noi. Si pantofi.

Sa incepem mai intai cu faptul ca la aceasta ora atat de tarzie si in acelasi timp devreme- sufar. Groaznic. Da, soc si groaza, dragi cititori. Ma doare capul teribil.Si nu pot dormi. In loc sa incerc remediul ce consta in citirea unei carti bune, ca un reprezentant al acestei vieti moderne ce ma aflu, am deschis wordpressu’ pe principiul „Free your mind ca poate trece”. Am dat si cu o bulina- ii fac astia reclama si teoretic scap de tot ce m-ar putea durea vreodata.

Sa trecem apoi la punctul doi. Am avut sarbatori de iarna minunate, alaturi de minunata si frumoasa mea familie. Au culminat cu un revelion de vis. Adica la care nu ma gandeam, pentru ca in viata mea de zi cu zi se facea ca voi sta acasa cu portocale, ciocolata neagra si niste vin rosu. In urma unor intamplari ce nu au respectat Deloc planul meu de incheiere a lui 2013, trecerea dintre ani  fost facuta in pasi de dans asezonati cu whisky( in the jarr daca preferati), alaturi de cunostinte ce s-au transformat in oameni dragi.

Desi matematica nu a fost niciodata punctul meu forte, stiu sigur ca urmeaza punctul trei. Vorbirea se va face despre iubirea aia al naibii de enervanta, care nu ne mai trebuie ca stim cum e, iubirea naspa, iubirea bolnava, iubirea de ” nu vreau sa mai aud”. Mda. Eu iubesc de cand ma stiu( parol d’honneur ca am ceva experienta, nu vorbesc stramb). Imi iubesc de nu mai pot copilul, parintii, fratii,cumnatele si adorabilii nepoti, imi iubesc prietenii. Si ma  si tem, ca nu degeaba a zis-o poetu’. Domnule draga, deci pentru ca intamplarea nu s-a tinut de schema facuta cu carioca, m-am hotarat sa iubesc un om. Unul pe care il mai iubisem. Ce frumos este sa iubesti oameni! Carevasazica cand in sfarsit credeam ca voi face intr-un fel, iaca-ta n-am putut. „Eye- contact”-ul  de care am fugit m-a doborat.  Treaba ce trebuie retinuta si mai ales gandita in adancime e sa spui ce te doare. Si eventual sa arati- cu degetul, asta e!- locul cu pricina.  Te pupa si iti trece.

Dragi tovarasi, incurajez, carevasazica, cu vorbe scrise iubirea de semeni. De semeni ce va pot face fericiti. Singuratatea te transforma intr-un intelept. Foarte frumos. Si cui ii vei impartasi  ideile? Si spre al cui  folos? Publicitate dupa moarte si like-uri pe facebook? Nu stiu cat mai ajuta.

Sa revin. Dragoste reloaded. Sau inceputuri simple. Oricum ar fi, e de trait. Chiar si ca o provocare. Chiar daca maine o sa doara. Cine stie? Poate dragostea chiar e ca o pereche de pantofi… te strange, te doare, dar iti place. Si ii porti pentru ca ti-au maxim placut, pentru ca ai facut o investitie, pentru ca ajung „se lase” daca e marfa de calitate… Cert e ca  doctorul nu recomanda pantofii uzati. Poarta amprenta antepurtatorului.

Concluzia e ca daca aveti ce iubi, iubiti. Sunt doua variante cu riscuri atasate la sentimentul asta: sa mearga sau nu.

Nu m-am sarutat sub vasc la miezul noptii. Ce-i drept ma dureau picioarele incaltate in pantofii cumparati asta vara. Nu prea am apucat sa ii port…

581279_682626805102411_1845814322_n

ABERATII

M-ai transformat, pe rand, in toate culorile curcubeului….M-ai purtat prin ploi calde de vara, prin furtuni …M-ai transformat in vant, in uragan …in zi insorita.

Intrasem la un moment dat si in pielea mea. Ma cam strangea, nu eram obisnuita. M-ai trezit spunandu-mi ca de fapt nu e asa, trebuie sa mai dau drumul catorva nasturi. De ce, am intrebat. Imi place. Pai … vezi tu, nu e chiar asa. Dar cum e? Pai e  viata,e simplu. Dar eu nu stiu sa  traiesc simplu am zis. Nu stiu, dar vreau. Deci cum e viata? Pai …ca esti acum aici, e cum   trebuie sa fie. Bine -atunci, hai sa o traim. Oooops, stai putin, ca azi nu pot. Trebuie sa ma duc la mama. Te sun eu dup-aia, da? Ce ai spus? Pe seara ce fac?  Pai, adica dupa ce vin de la mama?  Diseara,  ăăăă,  pai nu ti-am spus ca diseara trec pe la prietenii aia ai mei? Nu i-am mai vazut de mult si … Da, stiu ca nu vrei sa stai singura. Te sun dup-aia. Te superi daca te sun si tu dormi? Pai nu, nu pot sa raman la tine peste noapte. Nu pot sa merg la munca in aceleasi haine.Offff …nu te supara. Uite, nu mai mai duc la mama, ma duc direct la ei ( fuck , de ce am bagat-o pe mama in asta! Ce sa-i mai zic ?), trec pe-acasa, imi iau schimburi si vin la tine. E ok asa?

A, nu mai e cazul ? Cum adica oricum ajungi tarziu acasa? Cu cine te intalnesti?Pai si mie de ce nu mi-ai spus? Adica tu aveai de gand sa te intalnesti cu prietenele tale si mie nu aveai de gand sa imi spui?

Ne auzim diseara, da ?( Bai , cumva crede ca  face parte din viata aia a mea? )Distractie placuta cu fetele! Ma suni daca vrei …Da, o sa te sun, dar vezi ca nu o sa ai semnal …

MARASM. A durat cateva saptamani. Citisem pe undeva ca sunt unii oamenii care intra cu bocancii in viata ta. Tu ai intrat cu poante, pentru un spectacol de viata. Pai hai s-o traim. Hai sa dansam. Pai nu pot. De ce ?

Pai eu nu stiu sa dansez…Te invat eu; nu dansez foarte bine, dar stiu cativa pasi strategici. Nu pot.De ce? Mi-e frica .Frica de ce?  Ca o sa imi placa. Pai??? Cand iti place ceva, e de bine …Pai nu, ca mie cand imi place ceva e de rau .A. Bine. Nu mai dansam.

Bun. Ia-ti te rog poantele, pune-ti bocancii si pleaca. Nu vreau. Bine, plec eu. Ba nu, pleci tu, ca tu ai venit. Bine , plec. Ne auzim mai pe seara ?

Nu, mai pe seara nu pot. Suna-ma,  dar nu cred ca am sa aud telefonul. Ma duc sa dansez. Si ma incalt si eu cu bocancii. Vreau sa tropai. Pai si nu vrei sa vin sa te iau? Nu , ca s-ar putea sa iti placa. Si daca nu e bine o sa fie rau.

Marasm again. Unul de cateva ore. Si de la capat. Nu ne putem opri niciodata de la asta. Nu stii cum? Ia un ghem de ata si taie-i capatul. Ai vazut ?

Cineva mi-a sters oglinda. M-am vazut cand m-am dat cu rimel.

Raindrops keep fallin” on my head …

http://www.youtube.com/watch?v=VILWkqlQLWk

Iubesc melodia asta !

Nu am mai blogait de mult. Mi-am luat niste timp pentru mine. Am cunoscut mai bine niste contemporani :D. Mi-am scos la iveala niste trairi proprii, atat de proprii incat nu le pot da share. Azi cel putin, mi-am facut un review drastic, m-am tras foaaaaaaaaaarte tare de urechi- care si acum sunt rosii! si am promis unei Dore pe care o cunosteam acum cativa ani buni ca daca nu isi revine la setarile din fabrica si imbunatatirile de rigoare, eu nu mai vorbesc cu ea.Si nici nu ii mai scriu.

Pai ca da, sa se invete minte si sa se responsabilizeze mai mult! Sa ia atitudinea pe care doar a creionat-o, schitat-o si lasat-o la prafuit -apropo, ar trebui sters praful din casa- sa o scuture, eventual sa o dea de trei ori peste cap si sa o transforme intr-o dulce si minunata realitate. ZIC !

Multumesc pentru asta unei domnisoare dragute, cu ochi seducatori, cu par negru si lung, mare poieteasa necunoscuta a zilelor noastre. Multumesc !

Aseara m-au incercat niste sentimente pe care le credeam imposibil de retrait… desi imi era bine,eram in locul in care mi-am dorit sa fiu …cred ca UNIVERSUL complotase la binele meu, iar eu incercam sa il contrazic, ca o ”tetrapiloctoama” ce ma aflu pe acest Pamant! Am cosmarizat din aceasta cauza …urat -urat! Cand tot ce aveam de facut era sa ”go with the flow and do not ask more than you see with your own beautiful brown eyes ”.Dar deh. Cica asa e omul. Cea mai des intalnita si maxim folosita scuza a omenirii. Pentru orice bine.Sau pentru orice rau. Ca-n orice rau cica exista un bine, daca nu uitam sa punem la socoteala ca in orice bine, cine vrea gaseste un rau. :D.

De fapt binele este acolo unde il cautam, frumosul acolo unde il vedem cu ochii larg deschisi. Odata astea doua gasite apare pacea interioara dupa care tanjim, jinduim, salivam …Si daca se instaleaza confortabil, restul e floare la ureche. Nimic din ce-a fost nu va  mai conta, nimic din ce va fi nu va fi de nerazbit, de netrecut ! Ori am inceput sa ma ”zen-uiesc ”, ori …ori mai bine lasa. Hai cu zenu ” ca e mai bine   !

Deci: Concluzie, trasa atat  in urma trairilor mele foaaarte personale cat si a citirii unor articole ce m-au emotionat profund : cine-a zis-o pe-aia cu ”traieste clipa ” stia ceva ( as putea sa elaborez o teorie conspirationala a negarii acestei clipe de mama-mama!!! Dar mi-am jurat ca daca o fac, ce mi-au patit urechile e minciuna. 🙂

Ma si Va indemn (asta in cazul in care  mai e careva ca mine) sa lasati papura fara nod ,sa priviti Soarele dincolo de nori si pe cei din jur lasati-i sa va iubeasca. Stiu ei de ce!

PS : am dat un (p)review a ceea ce am scris. Cred ca singura care va intelege ce-am vrut sa zic sunt eu. 🙂

Imagine