Suna bine si deja cunoscut, nu ?
Vine un moment in viata fiecarui om, fie el si femeie 🙂 cand nevoia de a lua o decizie importanta pare cel mai greu lucru din lume. Atat de greu incat ai impresia ca marginea Pamantului e la doi pasi, pe care e bine sa nu ii faci in marche-arriere si ca daca tu, acum, nu iei decizia corecta restul lumii va suferi.Va suferi din cauza ca tu vei fi nefericit si il vei molipsi , desi tu inca nu stii ca esti sau nu esti asa , va suferi din cauza ca poate vei fi atat de fericit incat nu a mai ramas nici un strop din fericirea asta a ta si pentru el.
Dar e doar o impresie. Restul lumii e mare in comparatie cu tine. Atat de mare incat la un moment dat, daca il intrebi nici nu stie ca existi. Nu stie pentru ca nu ii pasa, ci pentru ca nu a avut timp pentru tine.Si nu trebuie sa te superi pentru asta. Ia spune, tu ai avut timp sa vrei sa il cunosti ?
In incercarea de a ne regasi, in cautarea nebuna si galopanta a Eului nostru credem ca ne-am gasit de zeci de ori.Unii poate de sute.O fi cineva care s-a regasit de mii de ori?
Si ne regasim putin azi, putin maine …mai luam o pauza fie din cauza ca ne place ce-am gasit si ne exploram pana la urmatoarea limita, fie ca dimpotriva, nu ne place ce-am descoperit si ne este frica sa inaintam …
La un moment dat, cand ne obisnuim cu Eul asta care pana la urma pare- asa, destul de dragut si chiar simpatic ne dam seama ca parca in fuga aia mai era ceva. Da , alergand parca se vedea in zare ceva mai mult si mai stralucitor. Mai dam o tura?
Si o luam iar la fuga. Mai incet de data asta, pentru a avea timp sa (ne ) analizam drumul pe care pasim, oamenii pe care ii intalnim, oamenii care ne plac. Si mai sunt si oamenii ce nu ne plac. Nici noi lor si nici ei noua.Sa nu vorbim despre ei, ca nu sunt multi. 🙂
Am incetinit ritmul.Goana se transforma intr-o plimbare la pas… Hmmm, nu ai fi crezut niciodata ca poate fi asa placut sa observi lumea, nu ?Ai grija pe unde te uiti, te poti lovi, fara sa vrei , de cineva. S-a intamplat deja? E in regula, probabil facea acelasi lucru ca si tine, se cauta pe sine. Nu, nu iti cere scuze. Zambeste-i si spune-i ca tu esti. Da, tu.Nu pe tine te cauta? A, se cauta pe sine? Pai… asta cauti si tu. Spune-i ca nu poti imparti Sinele la doi.
Nu te-a crezut? Insista. Nu il lasa sa plece, sa alerge iar. O sa fie prea departe. Iar tu nu ai voie sa te intorci din drum. Si nici sa mergi in cerc. Probabil asta e unul din capetele drumului pentru amandoi. Ia o bucata de timp (daca te uiti atent, e un copac mare la dreapta ta din care ai voie sa rupi o ramura, nu-l doare) si imparte-o cu el. Si priveste-l in ochi.Te va recunoaste. Nu, nu va sti sa iti spuna de unde, nu are cum, va fi un fel de amintire comuna din viitor …Fara sa realizati, amandoi va veti trezi ca ritmul alert al mersului vostru s-a transformat intr-un pas facut intr-un timp.Si ca va place ce vedeti. Unul la altul si la sine.
Acum parca restul lumii capata un contur. Trebuie sa stie ca esti. Si nu esti oricum. Esti TU, tu cu sinele tau, care a capatat incredere si merge alaturi de tine, intr-o directie aleasa de comun acord, de preferat inainte pentru amandoi- asta inseamna ca cel mai bine ar fi ca toti alergatorii astia sa ne ciocnim la o rascruce, sa nu fie grea alegerea.
Restul lumii te saluta, parca te si stie de undeva, iti zambeste frumos, inclina capul, iti cedeaza trecerea… Te uiti intr-un luciu de apa si realizezi ca si tu zambesti… hei, zambesti cum nu ai mai facut-o de multa vreme. Te recunosti si mai mult asa si il iei de mana pe Sinele asta care merge langa tine si care zambeste la fel. S-a regasit si el oare?-te intrebi incet in gand, cu frica sa nu iti auda intrebarea… Hmm, parca zambeste mai cu foc. O fi auzit?Nu, n-avea cum. In mintea lui se petrece acelasi lucru, ca intr-un scenariu bine pus la punct, de un regizor nestiut.Toti vrem acelasi lucru. Sa ne regasim fara sa dam in schimb nimic. Sau sa dam nimic- ca tot e mult – si sa primim ce ne trebuie. Cine ne da, sa nu stie ca ne trebuie…
La un moment dat, restul lumii simte nevoia sa intrebe ce-i cu voi, de cand si mai ales de ce zambiti asa, ca parca mai devreme alergati disperati dupa nu stiu ce… Zambetul dispare usor, fortat cumva de intrebarea ce s-a izbit de voi ca de un geam de cristal… Si pentru ca tot timpul asta cat ati mers zambind nu ati vorbit , nu v-ati intrebat nimic despre Sine, va dati seama ca nici unul, nici altul nu stiti .V-ati multumit sa stiti ca sunteti. Si va priviti mirati, cu aceiasi ochi ca atunci cand v-ati lovit in fuga dupa voi.Si unul dintre voi isi aduce aminte ca in goana aia se vedea ceva in zare… Si marginea Pamantului se departeaza.E in regula, puteti sa alergati din nou. Doar aveti grija ca data viitoare cand va loviti sa nu va doara mai tare ca acum.
Mai dam o tura ?
”Cel pe care l-am iubit cel mai mult, când l-am cunoscut, mirosea a bărbat tânar care se spală râzând în lumina soarelui, cu geamul deschis. Când pleca, îmi înfundam nasul în tricoul în care dormise. Mirosea ca ploaia. La doi ani după ce ne-am despărţit, parcă îi îmbătrânise mirosul. Căpătase un iz de stătut în care nu-l mai recunoşteam.
Mă gândesc uneori la el şi mi-e dor de călătoria noastră la marginea oraşului pe şoseaua mărginită de pădure, de ciorapul meu negru cu un fir deşirat, de coama lui blondă, strălucitoare… Dar el e altfel acum, pentru ca e viu. Atunci mirosea ca ploaia, acum miroase ca o umbrelă pe care s-au uscat sumedenie de ploi. Pe el l-am iubit cel mai mult.”
Mireasa cu şosete roşii – Adela Greceanu
La Dora Acasa 